Luni seara, 13 octombrie. 2008. Un pic trecut de orele 22. Prin oraş cu treburi. Plec cu Kombat de la Ursu spre Apaşu. Se circulă frumos. Nu e aglomerat. Ajungem la Universitate. Trecem de rond. Prindem roşu la intersecţia cu Academiei. Stăm liniştiţi pe banda 2 să se facă verde. Se schimbă culoarea semaforului. Kombat pleacă primul, eu după el. Trec prin intersecţie. Pare o zi normală până aici, nu?
Imediat ce trec de intersecţie, tot pe banda 2 pe care mergeam mă trezesc cu o maşină în stânga mea. Măi să fie, cât dracu’ de idiot să fii să te apuci să depăşeşti pe contrasens într-o intersecţie ca aia? Uite că se găsi unul. S-a gândit el probabil că dacă accelerează tare se bagă. Însă şi-a dat seama prea târziu că vin alţii din faţă. Spre el. Pentru că circulă pe contrasens. Şi ce poate să facă? Cum, să îşi aştepte el regulamentar rândul, să semnalizeze şi să se încadreze pe bandă? Nuuuuuuuuuu… Doar pe banda aia e un motociclist. Iar el e în maşină. Aşa că forţează. După cum îl duce capul.
Văd maşina în stânga mea. Văd cum trage de volan spre dreapta şi văd cum se apropie instantaneu de mine. Nu am cum să accelerez să ajung în faţa ei. Încerc să frânez. Dar prea târziu. Simt lovitura. Simt cum mă împinge înspre dreapta. Strâng hotărât de comenzi şi reuşesc să redresez fără să ajung sub roţile celor de pe banda 1. Apuc să arunc şi o privire spre stânga şi îl văd pe şofer cum se uită fix la mine. E clar că ştie că m-a lovit. Se dă un pic spre stânga şi mai trage o dată puternic de volan dreapta. Şi vine iar în mine. Motocicleta deja dansează sub mine. Şi mai vine încă o lovitură. Apuc să mă sprijin cu mâna stângă de maşină. Şi văd asfaltul cum se apropie instantaneu de ochii mei. Închid ochii şi strâng din dinţi. Cad pe partea stângă, dau serios cu umărul de asfalt, dau cu casca de beton şi urlu de durere când motocicleta se aşează finuţ pe piciorul meu stâng în timp ce alunecă cu tot cu mine sub ea. Preţ de maxim doi-trei metri. Şi se face brusc linişte.
Simt cum cineva îmi trage de vizieră. Ridic mâna dreaptă şi apăs butonul de eliberare a feţei de la cască. Deschid ochii. Văd o pereche de ochi feminini, foarte speriaţi, care se uită fix la mine. Şi aud o voce tremurată cum mă întreabă: “Poţi să te mişti? Eşti bine? Chem o salvare?” Rămân cu privirea fixată pe acea pereche de ochi. Şi mormăi în barbă: “Fuck, am murit şi am ajuns în rai…”
Deja s-a strâns lume multă în jur. Cineva mă întreabă dacă pot să mă ridic. Da, cred că pot, doar să ridice cineva motocicleta de pe piciorul meu… Îmi simt piciorul eliberat. Cineva îmi întinde o mână. Refuz, mă sprijin în palme, mă ridic.
Îmi povesteşte Kombat: “Am văzut când ai căzut, ăla cu maşina a oprit lângă mine, credeam că trage pe dreapta… Dar a făcut stânga şi a fugit. Dacă am văzut că eşti jos şi nu te mai mişti nu m-am dus după el, m-am întors să văd cum eşti…”
A apucat să îi ia cineva numărul? Nu… Tot ce aflu de la cei opriţi e că era o Skoda. Probabil Octavia. Culoare închisă. Bleumarin-negru. Ajung pe trotuar. Pun contactul. Motorul începe să duduie. Nu curge ulei, nu curge benzină, nu pare a fi nimic fisurat. Comenzile avansate pe stânga îndoite crunt. Însă ele mi-au salvat glezna. Farul strâmb. Semnalizarea stânga din ghidon e îndoită. Ghidonul îndoit din reisere. Aripa faţă îndoită. Şi un colţ de număr îndreptat spre spate. Oglinda dreapta atârnă şi se bălăngăne. Şi e spartă. Oglinda stânga mi-o aduce cineva, era pe asfalt.
Mă apuc să mă verific. Par întreg. Cotul stâng julit, dar geaca a rămas întreagă. Umărul stâng doare un pic, dar îl înţeleg, că doar pe el am picat. Mă simt doar un pic ameţit. Casca e întreagă, doar un pic polizată viziera în partea stângă la prinderi. Văd sânge pe pantaloni peste genunchiul stâng. Salt pantalonii. Care culmea, sunt întregi. Genunchiul e un pic colorat de la jupuitură. Dar pare ok. Şi mă mai doare un pic undeva mult deasupra gleznei. Unde s-a aşezat carterul stâng pe piciorul meu. Dar par ok.
Urmează mers la poliţie, dat declaraţia, specificat că dorim înregistrarea video a camerelor de supraveghere din intersecţie. Dacă or fi funcţionat. Nu vreau să îmi scape aşa de uşor şoferul ăla…
Am scăpat ieftin. Mai greu a fost azi, a doua zi, când s-a umflat un pic piciorul… Că abia pot să merg. Dar se repară. Şi asta, şi fierul.
În urmă cu ceva vreme am luat o hartă. A României. Şi am marcat pe ea câteva locuri. Zone, oraşe, obiective. Ca un fel de “to-do list”. La un moment dat am pus un punct undeva peste Banat. Mai exact peste Timişoara. Şi am tot zis că va veni o zi şi pentru asta. Dar nu a venit. 
